Diana Vogel

Evenimentele din ultimele zile mi-au dat de gandit, desi acest lucru poate parea, culmea, inutil, pentru cei care sunt la fel de satui de mirosul uleios, ranced, puturos de-a dreptul , pe care-l emana astazi situatia in care ne regasim.

 M-am bucurat initial cand am vazut ca oamenii s-au dezmortit si au reusit sa se urneasca din comoditatea si autoflagelarea in care cazusera, in ciuda greutatilor care ii apasa, dincolo de limita suportabilitatii. Apoi m-am intristat cand am vazut ca un grup de vandali au confiscat imaginea unui protest  al oamenilor care refuza sa mai stea suspendati  deasupra haului.

Firesc, ma intreb, ce-i de facut? E rau ca oamenii au ajuns sa tipe pe strada ca nu mai au din ce trai, e la fel de rau ca jandarmii sunt pusi sa impinga multimea alcatuita din cetateni ca si ei, cu pensii , salarii si indemnizatii ciuntite aiuritor. Si nu ma refer deloc la scenele cu descreieratii care au devastat magazine si s-au batut cu fortele de ordine si care au primit exact ce au cautat. Dar cel mai rau este cand constat ca, eu, ca alegator care maine vrea sa mearga  la vot pentru a-i alege pe ei, cei care trebuie sa faca legi pentru ca statul si cetatenii lui sa traiasca dupa reguli clare si sanatoase pentru toata lumea, nu am pe numele cui sa pun stampila. Si asta pentru ca si eu fac parte din cei care spun ca nu exista alternativa politica. Si daca toate celelalte mi se par rele, paguboase sau oricum altfel, asta mi se pare tragic. Sa vrei schimbare  si  sa nu ai politicieni la care sa te raportezi, sa vrei sa traiesti o viata decenta si sa ai in schimb parte de palma dupa palma si lovituri in plex, sa vrei un stat functional, dar sa ai in fiecare zi dovada unui stat schimonosit de politicieni slab pregatiti si parveniti.

De ce in tara asta e imposibil ca atunci cand deschizi paginile unui ziar, televizorul sau accesezi diverse site-uri, sa dai cu ochii de politicieni care stiu ce inseamna doctrina partidului in care sunt inscrisi, care stiu sa faca diferenta intre o lege, ordonanta sau hotarare?

Eu, cetatean, caut politician cu carte, aerisit la minte si in spirit, care sa stie sa imbrace un costum, fara ca acesta sa fie confectionat din materiale stralucitoare, care  sa nu aiba pantofii prafuiti si in niciun caz luciosi, cu varful ascutit si intors in sus, care sa aiba in buzunar batista si sa stie sa o foloseasca, ca inainte sa iasa la televizor sa se bata cu caramida-n piept ca le stie pe toate, sa fi facut cunostinta cu elementarele apa si sapun, dar, cel mai important, care sa fi invatat ca a face politica nu inseamna a te capatui si nu iti da dreptul sa devii sfidator si arogant dupa ce ai ajuns in functii ale administratiei locale sau centrale. 

Si mai vreau ca eu, cetatean, sa fiu drept si nu stramb, sa respect legea, sa fiu muncitor si pregatit in ziua electorala sa aleg schimbarea si nu un rau mai putin rau.

Mă tot gândesc dacă să plec sau nu urechea la cei care se arată profund nemulţumiti, chiar dezgustaţi de cum decurge cotidianul în spaţiul românesc? Şi realizez că, de fapt, România este ţara perfectă. Este ideală pentru cei care reuşesc să se strecoare, ca peştele prin apă, prin firidele special lăsate pentru ei, în tomurile de legi, hotărâri şi ordonanţe, pentru cei care ştiu să-ţi zâmbească frumos şi să facă exact pe dos, pentru cei care au prins din zbor reţeta “sunt băiat dăştept, deci mă descurc”.

La celălalt capăt sunt restul, cei care se plâng că aşa nu se mai poate, că s-au săturat de furturi, de la cele mărunte până la evaziunile de milioane de euro, făcute dintr-o pocnintură din deget de “orientaţii” din vămi, porturi, păduri, etc, că, deh, ţara are de toate: râuri, ramuri…cum spuneam, este ideală!

Şi, cel puţin acum, cred, că primii sunt cei mulţi şi fericiţi, care nu ar spune în ruptul capului că s-au săturat şi ar da orice să prindă un bilet spre alte zări/ţări civilizate, unde munca omului de rând este suficient răsplătită încât să nu dea ortu’ popii când primeşte factura la gaz, curent sau când trebuie să cumpere mâncare, haine şi/sau medicamente.

Restul, adică aceia care se zbat în impotenţa de a escalada ziua ce li se deschide în faţă, sunt cei care ar trebui să fie curajoşi, să-şi facă frumuşel bagajele şi să plece. Cum unde? Să spele toalete, în cazurile fericite, vesela în restaurante sau să plimbe câinii “civilizaţilor”. Şi ce dacă asta ar fi percepută ca degradare, măcar ar fi asumată! La urma urmei, ce e mai degradant? Să vrei să trăieşti decent, dar să nu poţi din motive de şmechereală colectivă, mioritică sau să începi să respiri, din ce în ce mai puţin gâtuit, încrezător că nu-i departe ziua când o să ieşi la suprafaţă pentru o gură bună de împlinire?

Dupa o prea lunga perioada de absenta, redactorul-sef ne-a avertizat sa schimbam postarea de pe blog cu una noua…

Imi vine in minte iarna lunga si friguroasa de care ne bucuram ca am scapat. Este primavara, aerul este mai usor, mai parfumat, lumina ne primeste tot mai devreme in fiecare zi, putem uita gri-ul, amorteala si fiorii reci. Fie ca vrem sau nu, facem, deja, parte din planul schimbarii. Un nou anotimp ne indeamna. La schimbare. Dar ce am vrea sa schimbam? Ramanand in acelasi registru, al trecerii de la iarna la primavara, poate si pentru ca ne sunt cel mai la indemana, schimbam look-ul, garderoba. Unii, am schimba design-ul interior al locuintei, pana si imaginea pe care o vedem pe geam, dimineata.
La un moment dat, fiecare ajunge sa isi doreasca, chiar daca recunoaste sau nu, sa scape de rutina si plictiseala. Pentru aceasta este nevoie de schimbare. Totusi, de ce ne este frica si ne vine atat de greu sa dam curs schimbarii?

Nimic.
Un cuvânt scurt, însă atotcuprinzător.
Cotidianul pare să stea, de cele mai multe ori, sub semnul nimicului.
Ne trezim dimineaţa, mergem la serviciu, trecem seara pe la un magazin în drum spre casă pentru câteva nimicuri. Ajunşi acasă, încercăm să recuperăm câte ceva din timpul scurs, pe nesimţite. Şi ce am făcut peste zi? Mai nimic, vine răspunsul , fără să stam prea mult pe gânduri, căutând în van realizările din ziua care se încheie.
Dacă deschidem televizorul : nimic. Nimic cumpărat lunar prin abonament de la furnizorul de servicii.
Vorbe aruncate-n vânt de politicienii care se întrec în a vorbi despre nimic, încercând să ne convingă că atârnăm ca de un fir de aţă de acest mare nimic, pe care numai ei ştiu să îl desluşească şi pe care ni-l prezintă ca fiind nimicul cel mai important.
Trec zile,  săptămâni, luni şi căutăm în memorie pentru a afla răspunsul.
Câţi dintre noi putem spune, cu toată convingerea, că am făcut ceva mai mult decât nimic?

Stirea ca publicatia The New York Times, intr-un viitor nu foarte indepartat, nu va mai aparea in varianta printata , ci doar online, mi-a atras atentia.
De fapt declanseaza o serie de intrebari,  prima fiind nu neaparat “ de ce”- putem intui impactul crizei- ci mai degraba “spre ce ne indreptam”?
Spre virtual, ar raspunde cu degajare cei care “traiesc” in fata unui calculator de dimineata pana seara si dincolo de miezul noptii.
Inteleg perfect expansionismul a tot ce inseamna era tehnologiei si a vitezei, precum si faptul ca suntem “programati”, prin forta lucrurilor, sa devenim computerizati.
Este limpede, criza mondiala contribuie major la ceea ce se intampla astazi : reducerea drastica a cheltuielilor, astfel incat sa poata fi facuta, mai usor, trecerea peste nivelul de avarie la care multe afaceri se afla in prezent si probabil destul timp de acum incolo.
Recunosc, nu imi doresc sa ajungem sa traim vremea cand acea senzatie, la simpla trecere a palmei peste literele tiparite intre copertile unei carti, va deveni o raritate, cand nu vom mai simti mirosul hartiei atunci cand deschidem o carte pentru prima oara, sau, ca, atunci cand vom pleca intr-o vacanta, nu vom cauta, in librarii sau la prieteni, cartea care sa ne bucure in zilele de odihna.
Faptul ca deja pot lua cu mine mai multe carti stocate in memoria unui gadget, ca pot citi orice ziar, din orice colt al lumii, mi se pare extraordinar. Nu ma bucura insa sa observ ca, incet, dar sigur, tiparul pierde in fiecare zi teren in fata virtualului.
Si totusi, cum sa opresti ceva de neoprit, spun cei care sustin ca viitorul inseamna virtual, inseamna reducerea la un simplu click pentru a accesa, intr-o clipa, ceea ce cauti?

Drama celor 12 familii care au ramas impietrite in urma tragediei aviatice de la Tuzla m-a facut sa ma gandesc mai mult la ce a declarat tatal unuia dintre militarii dusi din inaltul cerului, undeva si mai sus.
Spunea cu voce sfarsita ca “a murit pentru patrie”.
Si ma intrebam ce inseamna patrie pentru fiecare dintre noi?
Patrie?
Un cuvant pe care multi se rusineaza sa il si pronunte; patriotism, o lectie care nu se mai invata.
Si ma gandeam ca daca ar mai fi trait, toti cei 12 , incasau de luna viitoare un salariu diminuat de cei 25 la suta.
Se spune ca erau cei mai buni in arma lor. S-a considerat ca au salarii nesimtite si astfel noile prevederi legale trebuie aplicate riguros si in cazul lor.
Serveau patria, dar si pentru ei, guvernantii au numarat patriotismul cu – 25%.
Alte imagini din jurnalele de stiri ni-i prezinta pe pompierii militari care salveaza oamenii atunci cand nimeni altcineva nu o mai poate face.
Si ei vor incasa o leafa cu 25 % mai mica.
Si pompierul militar este tot un patriot, despre care un tata ar putea spune intr-o zi ca a murit.
Pentru patrie.

Si cand ma asez, asa, intr-un colt, imi vin idei.
Si ma gandeam : ce ar fi daca absolut toti am spune adevarul si numai adevarul, asa ca in fata Judecatorului Suprem? Parca s-au facut si filme in ideea asta…
Sa spui adevarul.
De prea multe ori, ne vine al naibii de greu sa spunem lucrurilor pe nume, mai simplu, sa spunem adevarul.
Sa facem un exercitiu de imaginatie cu exemple de adevaruri minime, totusi atat de greu de rostit.
Ce ar fi daca atunci cand mergem la piata si intrebam precupeata daca rosiile sunt bio, ea sa ne raspunda: ce bio, maica, numai eu stiu cati “bio”activatori le-am pus sa creasca asa frumoase si “ecologice”?
Dar daca ne-am hotari sa cumparam o masina, iar vanzatorul ne-ar spune cu sinceritate ca la reprezentanta auto din vecini pretul e mult mai bun, pentru cam acelasi model, motorizare, pachet, caci, nu-i asa, se stie ca automobilele au ajuns sa fie toate la fel si rareori altfel?
Sau daca la o ora de maxima audienta prim-ministrul tarii X ar iesi si ar marturisi public ca si-a dorit atat de mult functia de sef al Guvernului din orice alt considerent decat binele poporului?
Cand suntem intrebati daca ne place , spunem da si daca raspunsul real este ca nu. Ce ar fi sa spunem din capul locului nu si sa ne asumam tot ce decurge?
Sa spunem adevarul in orice alta situatie si sa nu alegem varianta facila a neadevarului, fie si prin omisiune.
Au fost oameni luminati care au spus ca adevarul e frumos, doar ca nu il acceptam usor. Cel mai probabil din aceasta cauza preferam sa imbracam adevarul, ori de cate ori avem ocazia, in forme strambe.
Cineva se intreba care este adevarul cel mai adevarat?
Chiar asa: de cate feluri este adevarul?

N.B.
ADEVẮR, adevăruri, s.n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.  Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității.

In general sunt o persoana optimista.

Acum insa ma uit in jur si vad : sindicalisti din toate domeniile de activitate adunati in fata Guvernului sa isi tipe nemultumirea , simpli oameni comentand pe blog-uri, ziare, site-urile emisiunilor, in piata sau la colt de strada, mame cu scutece folosite, tinute in maini,  in loc de arme indreptate spre cei carora le cer socoteala.

Vad adunati la ceas de seara analisti, comentatori de profesie, “specialisti” in orice, insirati la masa vreunui talk-show cu tinta clara: fie ca apara si lauda masurile Guvernului, fie le toaca marunt si-i pun la zid pe cei care le-au indicat drept solutie salvatoare pentru scoaterea tarii din criza. Ce cuvant si asta: criza; pana mai ieri te ducea cu gandul la o criza de fiere, cel mult o criza de isterie, iar acum ne defineste, ce-i drept la nivel european, chiar global.

Imi deschid e-mail-ul si gasesc scrisori de protest venite din partea unor anonimi , nemultumiti si ei ca nu pot trai decent; au o singura rugaminte : “da mai departe acest manifest”. Il dau, dar ma gandesc : la ce bun? Totusi, realizand ca si eu ma gasesc in papucii celor care simt ca “asa nu se mai poate”, dau forward. Stiu ca, in functie de principii si dispozitie, destinatarii, fie il vor citi pana la capat, fie vor citi, dar isi vor da ochii peste cap a “ mai lasa-ma cu mail-uri d’astea”, fie pur si simplu nu il vor deschide. Nu pentru ca nu sunt de acord, ci pentru ca au inteles ca “si-asa nu ai ce face”. Oare asa sa fie?

L-am vazut aseara pe ministrul Finantelor spunand ca, daca in 2011 Romania va inregistra crestere economica intre 0, 01-2%, nu vor recurge si la cresterea taxelor, fiind suficienta reducerea veniturilor intre 15-25 %, in functie de “norocosi”. Crestere economica? E ca si cand omul ne spunea o replica dintr-un alt film, al carui unic spectator era.

Toti vorbesc si intorc pe toate fetele problema., se folosesc de ea “problema” pentru a-i ataca pe cei care poarta o alta culoare decat cea pe gustul lor; in acest moment, as adauga, pentru ca maine i-am putea vedea purtand mandri chiar culoarea pe care o hulesc acum, depinde doar daca maine culoarea le va oferi functii mari prin nu stiu ce institutie sau pozitii care sa le permita sa apara la televizor deghizati in mari sfatosi; pentru a spune ca EI ar fi fost mai buni daca…; pana atunci sustin ca ar fi stiut sa scoata la uscat caruta impotmolita in mocirla in care a fost aruncata de adversarii lor politici.

Bruc, imi amintesc de bunici care, pentru a ma convinge sa mananc tot din farfurie atunci cand faceam pe mofturoasa, imi spuneau: “eheeeee, mananca, fata mea, ca cine stie ce vremuri o sa apucati, o sa ajungeti sa poftiti la mancarea asta” . Oau! oare tocmai traim vremurile negre pe care cu atata simplitate le prevesteau bunicii?

Eh, dar bunicii mei erau oameni optimisti : stiau ca situatiile de acest gen sunt ciclice si ca pentru toate relele de pe Pamant exista solutii, asa ca si eu sper astazi ca, indiferent de culoarea costumului pe care il imbraca, politicienii ultimilor 20 de ani sa fie capabili sa cumpere de pe raft solutia anti-criza care sa doara si sa coste cel mai putin.

Si pentru ca tot ce se intampla arata ca un banc prost,  in loc de concluzie:

Ce gandesc un optimist si un pesimist despre criza economica mondiala?
Optimistul: Vai,vom ajunge cu totii sa cersim…
Pesimistul: De la cine?

Am vazut ca in ultima perioada se face mult zgomot cu privire la soarta cainilor vagabonzi. Ciudat. Ca la un semn, problema patrupedelor nimanui devine, din timp in timp, important subiect de dezbatere.
Presa centrala anunta ca o profesoara face greva foamei de cateva zile pentru ca parlamentarii romani nu si-au gasit timp sa voteze o lege care sa ne faca viata tuturor mai usoara . “Profesoara de canto de la liceul Dinu Lipatti din Bucuresti este in greva foamei de 9 zile pentru ca nu mai suporta ignoranta autoritatilor in privinta animalelor strazii. Anca Hertea incearca sa convinga parlamentarii ca ne pot scapa de cainii vagabonzi si lesuri sfartecate pe sosele daca voteaza un proiect de lege de care au uitat toti de vreo doi ani.”
Si? Ce e cu prostia asta? Cainii comunitari sunt o problema importanta a Romaniei, vor spune cu obida multi, prea multi. Adica, n-avem destui copii ai caror parinti nu au bani sa lupte cu boli necrutatoare, dar oameni care nu au o slujba din care sa traiasca sau pensionari care trebuie sa aleaga : platesc intretinerea sau luna asta isi iau toate medicamentele de care au nevoie? Mda, partial adevarat; in acest context atat de gri, cu siguranta soarta cainilor fara stapan, risca sa para o problema de neluat in seama. As spune insa ca lucrurile nu trebuie privite doar din acest unghi.
Dupa 20 de ani, daca parcursul Romaniei ar fi fost diferit, astazi Statul ( fara sa cred ca absolut totul in tara asta trebuie sa cada exclusiv in sarcina institutiilor statului) ar fi avut solutii. In marele buget al tarii ar trebui sa existe bani pentru problemele variate ale milioanelor de cetateni, culmea, contribuabili consecventi la pusculita colectiva. In mod obligatoriu ar trebui sa nu existe varianta pasarii responsabilitatii, ci sa se afle solutii pentru marile neajunsuri ale oamenilor. Ca nu se intampla asa, mai limpede de atat nu se poate.
Faptul ca avem haite de caini vagabondand pe strazile oraselor, ca turistii straini sau romani cad sfartecati de cate un patruped uitat de lume, nu ne da dreptul sa ii osandim la moarte. Nici macar vina nu mai trebuie cautata; anii au trecut si este evident ca nepasarea costa!La fel ca in multe alte probleme, ne place sa vorbim si sa facem mai deloc.
O tara cu pretentii si “tabieturi” europene, in anul 2010, nu a reusit pana acum sa bifeze problema cainilor comunitari ca fiind, daca nu rezolvata, macar tinuta sub control.
De 20 de ani incoace mintile luminate din guvernele perindate si atat, nu au reusit sa dezlipeasca de pe fruntea publica eticheta de exterminatori: romanii prefera sa omoare cainii si pisicile lasate aiurea , pentru ca numai asa, cred ei, vor reusi intr-o buna zi sa le starpeasca.
Realitatea ne arata ca gasim raspunsul intrebandu-ne invers: daca pana acum nu s-a reusit gestionarea civilizata a problemei comunitarilor, ce asteptari mai pot avea copiii ai caror parinti nu au bani sa lupte cu boli necrutatoare, dar oamenii care nu au o slujba din care sa traiasca sau pensionarii care trebuie sa aleaga: mai traiesc o zi in plus sau nu vor fi in capul listei de datornici la intretinere?

Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti. Ideal daca ar fi in bine.
Si nu uita:nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!
Asa suna, in concluzie, morala unui mail pe care l-am primit deunazi.
Si vin si intreb: cine mai crede ca daca poate, trebuie sa faca bine si nu rau?
Sau poate credeti mai degraba in dictonul “Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita?